traversez cu degetele goale intersecțiile
strâng în inimă rezervațiile de oameni și culoare
învăț scrisul pe asfaltul proaspăt turnat în vene
tac în dintele de lapte
pentru că sunt și nu sunt construit
dintr-o singură bucată

în fiecare toamnă accept nebunia automobilului
de a mă conduce în urma celorlalti absenți
care se tăvălesc sub agonia cearceafului
fumez electronic și te întreb ce se întâmplă cu noi aștia supraviețuitorii
în momentul când pacea va lua sfârșit
când gura se întoarce dezlegată împotriva noastră
și latră necondiționat
înjurături de tată

probabil te vor găsi de tot
mi-ai răspuns dintr-un ochi pe jumătate deschis
dar atât de multă apă o să îți acopere tâmpla
încât
nu vor înțelege niciodată ce ocean și-a permis să facă asta

poate că ai dreptate
de fiecare dată când tu ești vineri
nimeni nu te întreabă nimic

ca să fie veșnici
oamenii ascund ideile în clădiri inventate
pentru că întotdeauna kitchurile ascund perfecțiunea
acolo unde lipsa nu este un cuvânt
ci o despărțire
în alb